OARE…

Cand privesti in urma, la cele indurate, poate nu in asa masura precum se descriu unele cazuri, eu simt ca sunt dator cu ceva celor care se afla acuma acolo. Da acolo, asha spun caci nici nu doresc sa numesc locul unde sunt sortiti unei lupte intense cei care sunt adusi.

Nici o fericire, cat de mare si infinita nu ma poate dezbate de acest gand, de idea ca ceva totusi ramane imperfect in existenta aceasta. Imi aduc aminte acea poveste cu satul prosper pe baza unui copil care sufera pentru fericirea altora. E un caz similar, desi poate fiecare trebuie sa sufere precum I sa dat sau dupa faptele sale trecute. Precum urechea care a fost racita devine sensibila la frig, asha si inima mea care a trecut prim multe, nu doreste si nici nu poate sa distruga acele urme ale trecutului care sunt asemenea unei cicatrice dupa o lupta crancena care a avut loc demult.

De unde apare aceasta sensibilitate la imperfectiunea existentei care ne inconjoara? Oare suferinta este unica ei sursa? Oare nu vine ea din bucurie, din fericire, din viata buna si plina, din lux, la urma urmei? Oare nu vine din glumele si nepasare? Oare cunoasterea rationala nu ofera immense posibilitati de a cunoaste, oare ce nu ii ajunge, ce-I lipseste? Oare omuciderea si sangele trebuie sa demonstreze memoriei necessitatea irepetabilitatii?

De ce eu nu pot trece pe alaturi de durere fara sa ma chinui singur pe mine, sa raspund simultan la el, parca participand la durere? Oare durerea este un narcotic de care nu pot scapa? Oare reactia este prea vehementa? Poate eu sunt cauza emotivitatii mele sporite? La ce imi ajuta? De ce trebuie sa o indur? Trebuie oare sa nu raspund, sau sa raspund la acea durere intr-un alt mod? Care atunci ar fi modul de exprimare a mea la vederea durerii, mai ales a inocentei in durere asemenea unui copil care sufera pentru ceva ce nu cunoaste?

Totusi nici un fir de par nu cade fara vre-o cauza, deci intotdeauna este ceva, este un scop al existentei, dar care depinde totusi si de mine, caci eu pot fi cel care poate fi sensibil si in acelasi timp asemenea unei petre. Alinarea durerii este o posibilitate a existentei, este o reducere a imperfectiunii, dar este si ceva foarte necesar. In acest caz urmeaza ca existenta este cu mult mai complexa de cum noua ne pare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: